Calificarea raportului juridic dedus judecăţii. Raport juridic comercial sau civil

Mi-am adus aminte de stagiatura mea şi de d-nu’ profesor, un excelent retor, şi în acelaşi timp de sofiştii care predau arta subtilă a persuasiunii.
Arta de convinge oamenii, surclasează nevoia de a demonstra adevărul. Avocatura este, în esenţă, o formă de persuasiune, bazată pe argumente considerate adevărate şi care are ca drept scop obţinerea unei efect şi nu convingerea asupra unui adevăr.
De altfel, prejudecata referitoare la avocat face ca acesta să fie văzut ca o persoană care poate să argumenteze elocvent şi poate să dovedească o propoziţie, indiferent dacă este corectă sau incorectă. Cu alte cuvinte, o persoană cu un discurs relativist.
M-am întâlnit cu d-nu’ profesor într-un recurs.
Soarta acestuia depinde de calificarea raportului juridic dedus judecăţii, raport în cadrul căruia o persoană fizică închiriază un spaţiu comercial unei persoane juridice. Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni prin care se solicita obligarea locatarului la plata unor despăgubiri echivalente chiriei.
Instanţa de fond, calificând raportul juridic dedus judecăţii ca fiind unul de drept comercial, a invocat din oficiu excepţia prematurităţii acţiunii şi a solicitat locatorului să facă dovada îndeplinirii procedurii concilierii prealabile, conform art. 720 ind.1 din Codul de procedură civilă,
Per a contrario, locatorul, în critica sentinţei instanţei de fond, învederează faptul că mai sus-menţionata calificare a raportului juridic este greşită, în speţă fiind vorba de un raport juridic de drept civil.

Însă, soluţia instanţei de fond apare ca fiind legală, raportul juridic dedus judecăţii fiind un raport juridic de drept comercial, independent de unghiul din care este privit.
Evident, din perspectiva locatarului, persoană juridică, comerciant, raportul juridic dedus judecăţii este un raport juridic de drept comercial, datorită reglementărilor cuprinse în art.3, art.4 prin raportare la art.5 din C.Com.
Astfel, folosind criteriul pozitiv, Codul comercial reglementează în art.3 categoriile de fapte considerate a fi de comerţ, iar în art.5, folosind criteriul negativ, categoriile de fapte care nu pot fi calificate a fi comerciale.
Considerând insuficient criteriul obiectiv de calificare a faptelor de comerţ, leguitorul îl completează cu prezumţia de comercialite, prezumţie relativă, juris tantum, potrivit art.4 din Codul comercial.
Speţa dedusă judecăţii are ca obiect un fapt de comerţ accesoriu sau conex care reprezintă faptul juridic care are, prin natura lui, un caracter civil, dar, pentru că existenţa sa este legată de un fapt calificat de lege ca fiind comercial, dobândeşte şi el caracter comercial, potrivit principiului „accesorium sequitur principale”.
Aşadar, contractul de închiriere pentru locatar este un fapt de comeţ accesoriu întrucât acest contract are drept obiect un spaţiu comercial de natură şi indispensabil desfăşurării activităţii obişnuite comerciale a acestuia, conform specificului obiectului său de activitate.
Chiar şi respingând teza faptelor de comerţ conexe, raportul juridic dedus judecăţii îşi păstrează caracterul comercial, întrucât potrivit art.4 din C. Com. „se socotesc, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă, sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Cu alte cuvinte, cu excepţiile menţionate expres de lege, toate contractele şi obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial, fiind deci comerciale obligaţiile contractuale, obligaţiile derivând din fapte licite sau chiar ilicite, etc.
Deci, faptele reglementate de art.3 din C. Com.şi cele care cad sub incidenţa prezumţiei de comercialitate, potrivit art.4 din C. Com., sunt considerate, datorită naturii lor şi pentru motive de odine publică, ca fiind comerciale cu consecinţa firească ca orice persoană care le-a săvârşit să intre incidenţa legilor comerciale.
Excepţiile reglementate de către leguitor şi menite să răstoarne prezumţia de comercialitate se referă la actele care prin natura lor sunt întotdeauna civile care, chiar încheiate de un comerciant, rămân civile , cum ar fi căsătoria, adopţia, testamentul şi actele expres civile, adică actele în care se stipulează expres cauza civilă a acestora, cum de exemplu: va fi civilă şi nu comercială constituirea unei ipoteci pentru garantarea unui împrumut făcut de un comerciant în scopul achiziţionării unei locuinţe pentru uzul personal al comerciantului şi al familiei sale.
Mai mult decât atât, raportul juridic dedus judecăţii îşi păstrează caracterul comercial şi din perspectiva locatorului, persoană fizică, necomerciant.
Este posibil, într-adevăr, ca un act juridic sau o operaţiune juridică să reprezinte un fapt de comerţ numai pentru una dintre părţi, iar pentru cealaltă să reprezinte un act civil, aceste fapte fiind denumite fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
În dreptul comercial român, problema regimului juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte are o reglementare legală în art.56 din C.com., care dispune că „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale”.
Aşadar, este suficient ca pentru o parte actul să fie comercial pentru ca întregul raport juridic să se supună legii comerciale.
Ca o consecinţă a acestei concepţii, art.945 din C. Com. prevede faptul că „acţiunile derivând din acte care sunt comerciale chiar numai pentru una dintre părţi, se prescriu pentru toate părţile contractante, în conformitate cu dispoziţiile legii comerciale”.
Soluţia adoptată se justifică prin aceea că, fiind vorba de un raport juridic unic, el nu poate fi supus simultan, la două reglementări diferite, una comercială pentru comerciant şi o alta civilă pentru necomerciant, ci a unei reglementări unice, cea a dreptului comercial.
Limitările existe ale acestui principiul se referă la faptul că supunerea faptelor mixte de comerţ legii comerciale nu are vreo consecinţă asupra statutului juridic al părţii pentru care actul juridic nu este act de comerţ, acesta din urmă nedobândind calitatea de comerciant oricâte acte juridice de acest fel ar încheia.
Este de menţionat, de asemenea, faptul că potrivit contractului dintre părţi, obiectul locaţiunii este un spaţiu comercial, cu această destinaţie şi afectaţiune specială şi prin urmare actele de administrare ale unui astfel de spaţiu sunt calificate ca fiind comerciale chiar dacă aparţin unui necomercinat.

Recursul nu a fost deocamdată soluţionat.