miercuri, septembrie 30

Punerea în întârziere a debitorului unei obligaţii. Realitatea procedurii

miercuri, septembrie 30



Spre deosebire de realitatea obiectivă, realitatea subiectivă este singura accesibilă.

Este de preferat să credem că avem percepţia corectă asupra lucrurilor pe care le trăim, tot atât cât este de preferat să credem că bucătarul s-a spălat pe mâini înainte să taie julienne ardeiul...

sau poate pe Julienne, la femme infidel”.

Deşi, unul dintre personajele de ipostază era Hélène, în filmul lui Claude Chabrol.

Sunt multe lucruri despre care ne convingem că sunt adevărate, chiar dacă realitatea obiectivă stă pe scaunul de vis-a-vis.

Despre prietenie, fidelitate, corectitudine sunt tot atâtea filme şi realităţi, câţi bucătari.

Realitatea obiectivă tinde să fie alta şi mi se pare că are o fire răutăcioasă şi al naibii de refractară.

Evident că există şi cazuri fericite... cazuri în care este doar refractară.


În ceea ce priveşte speţa de mai jos, lucrurile stau exact la fel în ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului.


Pentru acordarea daunelor interese compensatorii trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1021, art. 1075 Cod civil şi următoarele, adică a aceloraşi condiţii în care se poate dispune rezoluţiunea judiciară (existenţa unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăţiei acestuia şi îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate) dar şi a celor specifice obligaţiei de despăgubire, existenţa unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului şi existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a debitorului.

În cazul în care prin convenţie părţile au prevăzut şi un termen cert pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de debitor, este de menţionat că împlinirea termenului marchează doar momentul în care obligaţia trebuie executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă.

Acest moment este însă în strânsă legătură cu una din condiţiile impuse pentru rezoluţiunea contractelor şi pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea în întârziere a debitorului.

În cazul în care părţile litigante nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termen debitorul este de drept în întârziere, simpla ajungere la termenul convenit nu este de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, creditorul având obligaţia de a-l pune pe debitor în întârziere pentru obţinerea de daune interese.


Cerinţa analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea unei acţiuni în privind rezoluţiuna convenţiei, cât timp creditorul nu a înţeles să solicite mai întâi executarea obligaţiei.

Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în faţa instanţelor de fond, în sensul că nu datorează daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-şi îndeplini obligaţia, era fondată şi se impunea a fi reţinută cu prioritate.


Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 892 din 3 februarie 2009.


În drept, potrivit art. 1020 Cod civil „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său”.

Potrivit art. 1021 Cod civil, într-un astfel de caz, creditorul are alegerea sau să silească pe debitor să îşi execute obligaţia sau să ceară desfiinţarea (rezoluţiunea) contractului cu daune interese.

În caz de rezoluţiune judiciară, instanţa are a verifica existenţa unei fapte ilicite a debitorului (care constă tocmai în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei), existenţa vinovăţiei acestuia (adică, neexecutarea să îi fie imputabilă) şi îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate, instanţa având posibilitatea de a acorda debitorului, după circumstanţe, un termen de graţie pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei.

În cauza dedusă judecăţii, prima instanţă nu a mai procedat la efectuarea de verificări cu privire la cauzele şi condiţiile rezoluţiunii, apreciind că se impune desfiinţarea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în temeiul art. 969 Cod civil, adică urmare a acordului ambelor părţi, acord care a fost dedus din împrejurarea că reclamanta a cerut direct în instanţă rezoluţiunea promisiunii iar pârâta a consemnat la dispoziţia acesteia sumele de bani încasate cu titlu de avans din preţ, sume de bani care au fost ridicate de către reclamantă, soluţia fiind însuşită, în lipsă de critici, şi de instanţa de apel.

Punerea în întârziere, spre deosebire de termen, marchează momentul de la care debitorul refuză să execute iar creditorul este în drept să pretindă daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei.

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor şi ea se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin executorul judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea obligaţiei, cu excepţia cazurilor în care debitorul este de drept în întârziere (de art. 1079 Cod civil).

Referitor la legătura dintre termenul suspensiv şi punerea în întârziere, atunci când e vorba de o obligaţie de a da sau de a face, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la scadenţă, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge (dies non interpellat pro homine), fiind nevoie de punerea în întârziere în formele mai sus arătate, cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen (dies interpellat pro homine).

Pentru a fi de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen, în sensul art.

1079 pct. 2 Cod procedură civilă, este necesar ca prin convenţia încheiată părţile să fi prevăzut o clauză în acest sens.

În speţa supusă analizei, părţile litigante nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul din 31 decembrie 2005 pârâta debitoare ar fi de drept în întârziere, caz în care, simpla ajungere la termenul convenit nu era de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, reclamanta creditoare având obligaţia de a pune pârâta în întârziere pentru obţinerea de daune interese.

Reclamanta nu a făcut însă o asemenea dovadă, pârâta debitoare nefiind pusă în întârziere printr-o notificare prin care să i se fi pretins executarea şi aceasta să fi refuzat.

Cerinţa analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea cererii dedusă judecăţii în prezenta cauză cât timp reclamanta nu a înţeles să solicite mai întâi executarea obligaţiei ci doar rezoluţiunea convenţiei.

Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în faţa instanţelor de fond, în sensul că nu datorează daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-şi îndeplini obligaţia, era fondată şi se impunea a fi reţinută cu prioritate.

vineri, septembrie 25

Recunoştinţă. FUNDAŢIA PENTRU SMURD

vineri, septembrie 25
Pentru ce suntem recunoscători?
Pentru prea puţine lucruri şi, cu siguranţă, nu pentru lucrurile cu adevărat importante.
Sunt recunoscătoare celor de la SMURD.
Sunt azi, recunoscătoare pentru o lecţie de viaţă.
Când auzi la telefon că salvarea, la propriu şi la figurat, vine într-o oră, eşti recunoscător că cei de la SMURD ajung în ceea ce devine o secundă.
Sunt, recunoscătoare pentru că am înţeles, poate prea târziu, că azi suntem şi mâine poate, nu.
În rest, câtă zbatere aiurea şi făloşenie ridicolă.

Aş vrea să deturnez atenţia dumneavoastră către:

http://www.fundatiapentrusmurd.ro/


Mulţumesc.

miercuri, septembrie 2

Contribuţia soţilor şi despre principii de viaţă

miercuri, septembrie 2


Ce-i al meu e numa´ al meu, ce-i al tău e şi al nostru!

Muşchetarii de ieri sunt muşteriii de azi.
Împărţim întotdeauna numai ceea ce ne convine şi niciodată pierderile.
Vrem numai succesuri! Iar succesele nu ne mai bucură.
Ne place să avem.
Dar nu ne place să avem ce împărţi.
Şi extrem de rar, să împărţim din ceea ce avem.
Acum...ce trebuie să ştiţi neapărat despre căsătorie?
Cum să divorţaţi!?
Iertaţi-mi cinismul, defect profesional.

Concomitent sau ulterior divorţului, foştii soţi pot formula o cere de împărţire a bunurilor comune, de sistare a stării de codevălmăşie.
Judecătoria Sibiu a reţinut faptul că „achitarea unei cote-părţi mai mari sau mai mici din îm-prumut de către unul din cei doi debitori obligaţi la restituire nu-i oferă decât un drept de regres, drept personal. Plata de către unul dintre soţi a unei sume mai mari din împrumutul făcut pentru casă nu naşte decât un drept de creanţă şi nu o cotă de proprietate mai mare.” Prin cererea introductivă în instanţă, reclamanta a solicitat sistarea stării de codevălmăşie asupra unui imobil, în cote egale de ½, prin atribuirea imobilului către pârât, cu obligarea în mod corelativ la plata sultei.
Pârâtul, prin cererea reconvenţională, a solicitat instanţei să-i constate contribuţia majoritară la dobândirea imobilului şi, în consecinţă, sistarea stării de codevălmăşie prin atribuirea cotei de 8/10 şi respectiv 2/10 reclamantei.
Judecătoria Sibiu a admis în totalitate cererea reclamantei, sistând starea de codevălmăşie asupra imobilului prin stabilirea unor cote egale.
Conform art.30, alin.(1) şi alin.(3) din C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, iar calitatea de bunuri comune nu trebuie dovedită.
Principalul considerent al instanţei se referă, aşa cum am precizat deja, la faptul că „plata de către unul dintre soţi a unei sume mai mari din împrumutul făcut pentru casă nu naşte decât un drept de creanţă şi nu o cotă de proprietate mai mare.”
Sentinţa Judecătoriei Sibiu conţine o gravă eroare, întrucât motivarea instanţei nu se referă la sistarea stării de codevălmăşie, ci este specifică stării de coindiviziune.
Cu alte cuvinte, este de notorietate faptul că, spre deosebire de indiviziune, codevălmăşia, ca tip de proprietate comună, se caracterizează prin aceea că niciunul dintre codevălmaşi nu are determinată o cotă parte ideală din dreptul de proprietate.
Numai cu prilejul împărţirii bunurilor devălmaşe se vor preciza cotele cuvenite fiecăruia dintre titulari, sens în care, revenind la prezumţia ante-menţionată, soţii vor putea demonstra contribuţia efectivă a fiecăruia la dobândirea bunurilor şi, în mod natural, atribuirea lor în consecinţă.
Pentru stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune sunt admisibile toate mijloacele de probă.
Numai în măsura în care nu există dovezi din care să rezulte că aportul unuia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune a fost mai mare decât a celuilalt, instanţa poate decide că ele urmează a se împărţi în cote egale.
Dealtfel, jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul în care cotele de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevo-cabil.
Ceea ce foştii soţi au achitat, din surse proprii, după desfacerea irevocabilă a căsătoriei, în contul datoriilor comune – în speţă ratele preţului unui apartament, cumpărat în timpul căsătoriei – le conferă dreptul de creanţă, în limita părţilor din debit achitate de fiecare, iar nu cote de proprietate.
Per a contrario, contribuţia majoritară a unuia dintre soţi cu privire la achitarea ratelor unui imobil înainte de desfacerea căsătoriei conferă acestuia o cotă mai mare de proprietate în urma sistării stării de codevălmăşie, iar nu un drept de creanţă aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa.

Spre exemplu...
Decizia nr.449/R/2008 a Curţii de Apel Cluj
Cererea reclamantului vizează cota de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune, o contribuţie egală de 50% parte fiecare.
Din interpretarea aceluiaşi art.30, alin.(1) şi alin.(3) din C.fam, rezultă că Contribuţia bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate comune, în condiţiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soţi au avut o contribuţie la aceasta dobândire.
Contribuţia poate fi directă
, constând în munca sau mijloacele comune ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune.
În cazul împărţirii bunurilor comune prin hotărâre judecătorească cota parte ce se cuvine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport de contribuţia lui la dobândirea şi conservarea bunurilor comune.
Soluţia se impune pentru a nu se ajunge la situaţii inechitabile, căci soţul care a contribuit mai mult la dobândirea bunurilor comune nu poate beneficia de acelaşi tratament cu celălalt, deoarece s-ar ajunge la slăbirea simţului de răspundere faţă de sarcinile casătoriei.
De aceea, cotele părţi ale sotilor pot fi neegale, dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit.
Numai în situaţia în care nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ în dobândirea bunurilor comune, instanţa judecătorească poate împărţi bunurile comune în părţi egale între soţi. Totodata, contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înţeleasă în sensul de contribuţie a părţilor la dobândirea tuturor bunurilor comune, iar nu în sensul de contribuţie la dobândirea fiecărui bun în parte.
Pârâta a fost aceea care a răsturnat prezumţia de contribuţie egală a soţilor la dobândirea bunurilor comune întrucât a dovedit prin probe certe că, pe lângă veniturile obţinute din salarii, a obţinut venituri din închirierea apartamentului bun propriu, obţinând sume de bani în valuta pe care le-a economisit, pe o perioada de 3 ani si anterior încheierii căsătoriei părţilor şi ulterior încheierii acestei căsătorii.
Ţinând seama de faptul că pârâta a dovedit că în timpul căsătoriei a dobândit venituri mai mari constând în salarii, în sume de bani în valuta obţinute cu titlu de chirie, decât cele realizate de reclamant constând în salarii, şi ulterior, pensie, în mod legal s-a apreciat de către tribunal ca părţile au o cota de contribuţie diferenţiată la dobândirea bunurilor comune.
În mod corect, instanţa a apreciat că apartamentul bun comun trebuie introdus în lotul cuvenit pârâtei deoarece aceasta a probat ca are o cota de contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor comune şi a făcut dovada ca are posibilitatea de plata a sultei în faţa instanţei.

Decizia nr. 849/R/2008 a Curţii de Apel Cluj
Judecătoria Cluj a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul L. T. împotriva reclamantei L. J. şi în consecinţă a constatat ca în timpul căsătoriei părţile au dobândit următoarele bunuri: apartament şi autoturism cu contribuţia exclusiva a pârâtului-reclamant reconvenţional.
S-a dispus sistarea comunităţii de bunuri prin atribuirea bunurilor în favoarea pârâtului-reclamant reconvenţional fără obligarea acestuia la plata vreunei sulte în favoarea reclamantei-pârâtă reconvenţională.
În ceea ce priveşte contribuţia acestora, în baza probelor administrate, instanţa a apreciat că reclamanta a recunoscut că socrul său a dat banii pentru achiziţionarea apartamentului şi a autoturismului, ea contestând doar faptul că socrul său ar fi intenţionat să-l gratifice doar pe fiul său şi nu pe amandoi soţii.
Ca urmare a faptului că din probatoriul administrat a rezultat că banii daţi de tatăl pârâtului, ca dar manual, au fost daţi doar pârâtului, în contul moştenirii, neexistând în intenţia acestuia gratificarea ambilor soţi, instanţa în temeiul art.30 şi art.36 din C.fam a respins acţiunea formulată de către reclamantă şi a admis cererea reconvenţională formulată de către pârât, constatând ca în timpul căsătoriei părţile au dobândit bunurile cu contribuţia exclusivă a pârâtului-reclamant reconvenţional.
Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei astfel încât bunul dobândit de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire.
Cota parte ce se revine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport cu contribuţia sa la dobândirea şi conservarea bunurilor comune.
De aceea, cotele părţi ale soţilor pot fi nelegale, dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit.
Aceasta inegalitate poate merge până la inexistenta oricărui drept al unuia dintre soţi, asupra bunurilor comune, dacă se dovedeşte că acesta nu a avut nici o contribuţie la dobândirea bunurilorşsi la susţinerea sarcinilor căsătoriei.
În speta, în mod legal, tribunalul a stabilit pe baza probelor administrate constând în înscrisuri, declaraţiile martorilor şi recunoaşterea făcută de reclamantă la interogatoriu că sumele de bani pentru achiziţionarea bunurilor comune au provenit de la tatăl pârâtului iar reclamanta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă cota de 40% din bunurile comune precum şi cota de 60% din aceste bunuri ca fiind bunuri proprii ale intimatului pârât.
Este adevărat că art.31 din C.fam., determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soţ, însă nici una dintre părţile prezentului litigiu nu a învestit instanţa cu o cerere de constatare a caracterului de bun propriu al apartamentului sau autoturismului dobândite de foştii soţi, reclamanta făcând o confuzie între caracterul de bun propriu şi caracterul de bun comun, dar cu contribuţie exclusivă a pârâtului, în privinţa bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.


Deci, se poate.

 
Opinii Juridice © 2008. Design by Pocket